Mi-aduc aminte ca atunci cand eram mica mi-era frica de pene.
O frica naiva si neinteleasa.
Ma feream ori de cate ori vedeam cate o pana gentil strecurandu-se pe pat, pe podea.
Pe atunci pernele erau facute din pene. Pene multe si moi. Pene care au sfarsit sub tamplele mele si nu au atins vazduhul niciodata. N-au simtit tremurul oceanului si nici nu s-au temut de ploi.
Pe atunci bunicul meu avea grija de mine.El mi-a fost alaturi in primii ani din viata si m-a-nvatat mai presus de toate ce inseamna rabdarea si fericirea. El m-a-nvatat ca fericirea nu vine din lucrurile mari si impopotonate, ci din cele simple, din simpla adiere a naturii: o cireasa culeasa din pomul din fata blocului era una dintre motivele pentru care-mi incepeam ziua zambind.
Mi-amintesc cum intr-o zi stateam pe canapeaua din sufragerie speriata fiind de o pana.
Dragul meu bunic a luat pana, a pus-o in palma, a suflat si am privit-o cum pluteste lin si nevinovat.
Apoi mi-a spus zambind: vezi? nu-ti face nimic. incearca si tu!
Mi-a placut zborul insufletit al penei.
Am luat-o si eu incet in palma si am suflat.
Vazand-o fragila si inofensiva am inteles ca nu aveam de ce sa ma tem.
Aceasta lectie m-a invatat ca frica e doar lipsa cunoasterii.
P.S.: IMI IUBESC BUNICUL !!
